spre nemurire, este rezervată unor trupuri născute din materie. Cine pretinde că nu există mişcare divină, confirmă forma propriei lui morţi, care ar veni din nimic. Mişcarea nu este un fenomen vizibil. Ea nu poate fi văzută cu ochii. Ochii nu sunt creaţi ca să îl vadă pe Dumnezeu, dar mişcarea este simţită de trup ca energie aparentă. Timpul este cel dintâi martor al creării mişcării fizice, de către Viaţa Supremă. El a fost cel căruia, Creatorul i-a zis: "întinde-te de la un capăt la altul al Lumii şi împreună cu spaţiul marcaţi lucrarea aceasta.". Care era Universul. Dar timpul nu depune mărturie. Cuvintele materiale încă nu există. Când vor exista, vor fi şi ele victimele efectului gândirii fizice aflate în mişcare. Dumnezeu primeşte timpul material în propria sa structură şi-l divinizează. Apoi îi zice: "Te voi folosi la sfinţirea creaturilor noi pe care am plăcerea să încep a le face. Şi te voi da hrană lumii, care va veni după aceea. Acolo unde eşti tu, este timpul Meu. Pentru că tu, eşti măsura Mea, din afara Mea. "
între lucrarea divină şi cea materială, există unităţi diferite de timp. Astfel, rotirea Universului este măsura cu care Dumnezeu primeşte şi dă timp pentru împlinirea lucrărilor Sale. Iar mişcarea stelelor în jurul propriilor axe dă măsura timpului stelar. După sfinţirea timpului universal, timpul originar s-a aşternut în propria sa eternitate şi a început să măsoare zilele care urmau până când Dumnezeu avea să înceapă lucrarea Sa. Stelele erau aprinse pe cer. Spaţiul se desfăşura etern între ele după cum îi poruncise Creatorul lui. Nimic nu-l oprea să cuprindă şi să supună de la un capăt la altul al Lumii, materia pe care o întâlnea în cale.