cotidian, decât o simplă regulă de naştere şi moarte, sub impulsul unei naturi corporale, care apoi este studiată până în amănunt, în cadrul unei cercetări materiale. Dumnezeu nu se află în locul în care nu îl poţi întâlni niciodată, ci El începe chiar din trupul uman. Desigur că şi în condiţiile necunoaşterii adevărului divin, omul îl intuieşte pe Dumnezeu undeva în lumea reală, în infinit, tocmai pentru că Viaţa din trupuri se caută pe Sine în cadrul autenticităţii Ei. Iar rugăciunile anterioare ale omului au ajuns întotdeauna la Dumnezeu prin intermediul Vieţii din trup, care este chiar Dumnezeu.
Inspiraţia divină în practică şi în Biblii izvorăşte din Dumnezeu prin Viaţa Divină din om, care este veşnic prezentă în trupurile înviate cu Sine. Viitorul sfânt al omului nu poate fi contestat, aşa cum nu poate fi contestat trecutul lui primitiv din punct de vedere anatomic. Nimeni nu va putea dovedi că omul nu a fost primitiv, iar că primitiv fiind, nu a fost o creaţie cu Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate dovedi, că omul s-a înrudit cu Dumnezeu ulterior creări lui. Iar că omul este o creaţie a lui Dumnezeu o dovedeşte chiar caracterul lui de fiinţă dornică de nemurire, de supremaţie şi de cunoaştere, în final de dumnezeire. Autentificarea lui Dumnezeu spulberă astăzi miturile inspirate din subconştientul gândirii materiale. Dezvăluirea misterului divin a ajuns la ceasul desprinderii de trecut, căci răstignirea lui Isus s-a făcut pe răscrucea drumului în experienţa divinităţii, de la baza trunchiului spre vârf, pentru ca la intersecţia celor două braţe, să vedeţi că drumul cel mai lung a fost